POVESTEA MEA

'Nu prea stiu de ce-ti scriu. Simt ca am mare nevoie de o prietenie careia sa-i incredintez nimicurile ce mi se intampla. Poate ca-mi scriu chiar mie. - Antoine de Saint Exupery

Cautari

17 septembrie, 2018

Adriana Maria se simte plină de energie la Centrul BioFocus.
11 oreBucurești
Acu' un an la Ursul Carpatin In Poiana Tapului. Uauuu......prima competitie......de atunci nu m-am mai oprit.........alerg si zbor.....spre ce si cat.......nu conteaza, ci starea care o am si bucuria cu care alerg si imi traiesc viata. Sunt recunoscatoare momentului in care am constientizat ca sunt mai mult decat stiam ca sunt chiar daca acest moment a fost unul nu tocmai placut. Se pare ca fierul se caleste trecandu-l prin vapaia focului.
Asa am primit cel mai frumos cadou de la viata: timp pentru mine si sufletul meu. 😍
Multumesc Centrului Biofocus si colectivului minunat de aici ca mi-au oferit oportunitatea de a descoperi ce inseamna Omul si energia tuturor lucrurilor ce ne inconjoara.
Sa fim sanatosi, veseli si iubiti!

.

27 iunie, 2018

Când ştii cine eşti, la nivelul cel mai profund din tine însuţi, poţi iubi fără condiţii.

Iubirea extinde libertatea. Iubirea autentică îl ajută pe celălalt să evolueze, să-şi depăşească limitele, să-şi îmbogăţească experienţa, să se cunoască în profunzime. Iubirea adevărată nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori. Inchisorile sunt create din frică. Majoritatea sunt invizibile. Controlul nu este iubire! Rădăcina nevoii de control este insecuritatea.
Dacă ai fi sigur pe tine, i-ai acorda celuilalt toată libertatea din lume. A iubi necondiţionat este o mare putere! Dacă el sau ea pleacă într-o altă direcţie, tu nu vei fugi după el ca să-ţi exprimi iubirea. Este ca şi cum un trandafir ar alerga după cineva ca sa-i ofere parfumul. Iubirea este parfumul fiinţei tale (când fiinţa a înflorit pe deplin).
Cum se iubeşte fără a fi dependent? Cum să separi iubirea de nevoia de a poseda, teama de abandon, nevoia de control, teama de respingere? Într-un singur fel. Aflând cine eşti! Când ştii cine eşti, la nivelul cel mai profund din tine însuţi, poţi iubi fără condiţii. Când eşti în contact cu Sinele nu mai ai nevoie de nimic de la celălalt şi nici nu te mai aştepţi la ceva de la el. Altfel e ca şi cum i-ai cere să-ţi aprindă o lumânare ziua în amiaza mare. E ridicol. Să-ţi simţi Sinele este o fericire atât de mare încât primul lucru care-ţi vine să-l faci este să o împărţi cu cineva, să o dăruieşti cuiva.
A afla cine eşti şi a-ţi manifesta Sinele este esenţa căutării spirituale. Cei care depind de o altă fiinţă pentru a fi fericiţi sunt undeva pe traseu sau fac primele mişcări de încălzire pentru a pleca la drum. Nimeni din afara ta nu te poate face cu adevărat fericit. Poţi avea momente de bucurie, poţi să te simţi bine perioade mai mari de timp, poţi trăi chiar o viaţă agreabilă. Dar fericit în sensul cel mai înalt eşti doar în contact cu Sinele.
Cum ai putea să te mai agăţi de cineva când trăieşti această fericire? Poţi să te bucuri împreună cu cineva, să împărtăşeşti această fericire cu ea. Dar ea, dacă pleacă, nu pleacă şi cu fericirea ta. Fericirea rămâne cu tine! De aceea nu te cramponezi, de aceea respecţi şi încurajezi libertatea.
Posesivitatea este strâns legată de ignoranţă. Iată în ce fel. Ce faci atunci când încerci să posezi o altă persoană? Ce faci când încerci să pui stăpânire pe partenerul sau partenera ta? Te agăţi de ea. Te agăţi de celălalt, încerci să-l transformi într-un bun personal, deoarece nu ştii cine eşti.
Dacă ai şti ce comori deţii înăuntrul tău, nici prin cap nu ţi-ar trece să încerci să posezi, să controlezi sau să domini o altă persoană. Dar tu nu ştii cine eşti. Crezi că eşti un biet cerşetor care s-a trezit peste noapte cu ceva valoros. De acest ceva ţii cu dinţii. A devenit posesia ta. Nu îi mai dai drumul. Te agăţi cu disperare deoarece relaţia aceasta te face să te simţi un pic mai bine. Aceasta este iubirea, în opinia ta.
Totul este, evident, o iluzie. Iubirea nu ia ostatici. Nu leagă oamenii de piciorul scaunului, şoptindu-le: „Eşti atât de important pentru mine. Te preţuiesc atât de mult.” A iubi înseamnă a dărui. Când iubeşti îi oferi celuilalt ceea ce ai tu mai bun. Nu îi oferi ceea ce nu ai. Îi oferi ceea ce ai. Ceea ce s-ar putea dovedi satisfăcător pentru el/ea. Sau nu. Asta este o altă problemă. Important este că atunci când iubeşti cu adevărat, oferi ceea ce ai de oferit şi nu ceri nimic în schimb. Desigur, primeşti dacă ţi se oferă. Ar fi o nebunie să refuzi. Dar nu pretinzi.
Iubirea nu obligă pe nimeni să facă nimic. În acest sens iubirea este libertate. Acesta e un criteriu cristalin după care poţi şti dacă iubeşti sau nu pe cineva. Dacă iubeşti o persoană îi respecţi libertatea. Mai mult decât atât. Dacă poţi, o ajuţi să-şi extindă libertatea. Hrănită cu iubirea ta, iubita ta devine o persoană din ce în ce mai liberă. Ea se extinde în mai multe direcţii, îşi revelează aspecte noi ale personalităţii, învaţă să-şi protejeze adecvat vulnerabilităţile, transformă ceea ce este grosier.
Tu nu iubeşti pentru că ai nevoie de celălalt. Nu eşti un cerşetor. Eşti un împărat! Nu se pune problema să iei ceva, ci să dăruieşti ceva. Repet: poate că şi celălalt are ceva să-ţi dăruiască. Asta este ceea ce eu numesc o relaţie minunată. Este o relaţie între un împărat şi o împărăteasă. Aristocraţia autentică la nivelul ei cel mai înalt. Doi oameni care îşi oferă reciproc ceva din bucuria, calităţile, energia sau timpul lor, fără să ceară nimic în schimb. Orice altceva nu este o relaţie de iubire reală. Este întâlnirea a doi cerşetori, care din când în când poate mai dau câte ceva şi gratuit.
Când iubeşti cu adevărat te reverşi. Dai pe dinafară. Eşti plin cu energia iubirii şi o împărtăşeşti cu cineva. Este foarte simplu. Iubirea a apărut în tine şi de la tine curge spre altcineva. De aceea nu ceri nimic în schimb. De aceea nu există posesivitate. Dacă cel spre care curge iubirea ta o respinge, asta nu reprezintă nici un fel de problemă pentru tine. Nu apare nici o suferinţă. O orientezi spre altcineva (nu neapărat o persoană). Eşti exact ca o apă curgătoare în calea căreia a apărut un obstacol. Vei înceta să curgi? Nici pomeneală, o să virezi puţin la stânga sau la dreapta şi asta-i tot. Vei continua să curgi.
Există oameni a căror iubire a fost respinsă şi care au hotărât să nu mai curgă. Ei au încercat sau încearcă să blocheze iubirea. Dar iubirea care nu se exprimă naşte monştri interiori! Energia care nu-şi urmează cursul natural se transformă în contrariul ei. Chinezii ştiu asta de foarte mult timp. Excesul de Yin începe să devină Yang excesul de Yang începe să devină Yin. O apă a cărei curgere este blocată ştii ce devine? O mlaştină. Nu cred că ţi-ar plăcea să conţii o mlaştină în interiorul tău.
Iubirii adevărate îi pasă de bucuria celuilalt. Iubirii iluzorii îi pasă de Eu. Reţine acest criteriu: dacă iubirea ta te-a condus la suferinţă, a fost o iubire în mare parte imaginată; în spatele ei nu s-a aflat Sinele, ci Eul. Eul are această particularitate: orice ar face, generează, într-un final, suferinţă.
Revenind mai spre început, aceasta înseamnă că nu ştii cine eşti. Crezi că eşti Eul. Nu eşti! Câtă vreme te vei identifica cu Eul, îţi va fi imposibil să iubeşti cu adevărat. Nu vei putea fi un om fericit. Eul este limitat şi luptă cu toate mijloacele pentru supravieţuire. Esenţa lui este frica. O modalitate de a face faţă acestei frici este încercarea de a acapara. Se agaţă de o persoană şi încearcă să pună stăpânire pe ea. Dar celălalt, în adâncul lui, îşi doreşte să fie liber. Aşa începe lupta!
Lupta nu este întotdeauna pe faţă şi consecinţele ei (răni, vătămări grave) nu sunt întotdeauna vizibile. Eul creează suferinţă. Iubirea creează libertate şi bucurie. Dacă simţi că ai eşuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea de asta. Fii cât de lucid poţi şi vezi care este responsabilitatea ta. Poate ai avut anumite aşteptări. Anumite pretenţii. Cereri pe care nu le-ai exprimat niciodată. Dorinţe de care nici tu nu erai conştient. Toate acestea îţi aparţin. Nu au nici o legătură cu iubirea. Îţi aminteşti? Iubirea este dăruire, împărtăşire.
În iubire nu există victime. Victimile există doar în luptă. Dacă stai acum şi plângi, acesta nu e semnul că ai iubit. Este semnul că ai pierdut lupta. Dacă vei continua să visezi că iubeşti, nu vei experimenta niciodată iubirea reală!
Adrian Nuţă, Inchisorile invizibile
sursa http://iubitoridefrumos.net/iubirea-nu-limiteaza-nu-pune-bariere-nu-creeaza-inchisori/

20 mai, 2018

citeste cat mai des si pune in practica


Crede în minuni.
Dumnezeu te iubește pentru că e Dumnezeu, nu pentru că ai făcut sau n-ai făcut ceva.
Nu studia viața. Oricum vei face atât cât vei reuși.
Să îmbătrânești este o alternativă mai bună decât să mori tânăr.
Copiii tăi au un singur viitor.
Până la urmă doar dragostea contează.
Mergi la plimbare zilnic. Minunile se întâmplă peste tot.
Viața e nedreaptă, dar e frumoasă.
Dacă te îndoiești, mai fă un pas înainte.
Viața este prea scurtă pentru a o pierde pentru ură.
Munca nu va avea grijă de tine atunci când vei fi bolnav. O vor face prietenii și părinții tăi. Ai grijă de aceste relații.
Plătește-ți lunar datoriile.
Totul se poate schimba într-o clipă.
Respiră adânc. Asta calmează gândurile.
Scapă de tot ce nu poate fi numit util, frumos sau amuzant.
Ceea ce nu te omoară te face mai puternic.
Niciodată nu e prea târziu să ai o copilărie fericită. Depinde doar de tine.
Când trebuie să mergi după ceea ce iubești cu adevărat, taci din gură.
Arde lumânările, folosește cearșafuri bune și lenjerie frumoasă. Nu păstra nimic pentru ocazii speciale. Astăzi e o zi specială.
Pregătește-te bine și lasă totul să decurgă de la sine.
Fii excentric acum.
Nu aștepta bătrânețea pentru a te îmbrăca colorat.
Cel mai important organ sexual este creierul.
Nimeni în afară de tine nu este responsabil de fericirea ta.
În orice situație de problemă întreabă-te ”Va conta oare asta peste cinci ani?”
Iartă.
Nu e treaba ta ce cred alții despre tine.
Timpul vindecă aproape tot.
Dă-i timp timpului.
Indiferent dacă situația este bună sau rea, ea se va schimba.
Nu te lua în serios. Nimeni nu o face.
Dacă am aduna problemele noastre și le-am compara cu ale altora, tot pe ale noastre le-am alege.
Nu e neapărat să câștigi în polemici. Fii de acord sau nu fi de acord.
Plângi cu cineva. Asta vindecă sufletul.
Poți să fii supărat pe Dumnezeu. El va înțelege.
Din primul salariu strânge bani pentru pensie.
Când vine vorba de ciocolată, nu are loc să te împotrivești.
Împacă-te cu trecutul și nu-l lăsa să-ți strice prezentul.
Poți să-ți permiți să plângi în prezența copiilor.
Nu-ți compara viața cu a altcuiva. Nu ai de ce să faci asta.
Dacă o relație trebuie să fie secretă, nu trebuie să participi la ea.
Invidia este o pierdere de timp.
Nu contează cum te simți, ridică-te, îmbracă-te și ieși afară.
Chiar dacă nu e legată cu fundă, viața e un dar

Imi eliberez sufletul


Îmi iubesc sufletul, cu toată puterea, convingerea şi din tot cugetul meu. Sufletul meu este partea nevăzută din mine care rezonează cu frumosul. Toată arta, scrisul, muzica, pictura, poezia, sculptura, creaţia, toate acestea îşi găsesc locaş aici, în suflet. Iar arta, are un rol major pentru că ea e responsabilă în mare parte cu trăirile şi emoţiile mele. Iar acolo unde sunt trăiri, există vibraţii de natură superioară. Iar unde sunt emoţii, există tot vibraţii, dar de natură inferioară.Trările creative vin din bucurie, iubire, entuziasm, pasiune, cunoaştere, interes, studiu, munca cu tine însuţi. Emoţiile distructive vin din frică, disperare, dezamăgire, dezinteres, indiferenţă, ignoranţă, depresie, angoasă, anxitate, deznădejde. De partea cui înclinaţi mai mult?
Sufletul adună ca tipare energetice tot ce acumulez din propria experienţă. Toate trările, traumele, fricile, rănile emoţionale, vinovăţiile, amintirile plăcute sau dureroase, toate rămân amprentate în suflet. Iar fuga de ele nu rezolvă absolut nimic, nici aici, nici dincolo. Aşa că, ce-ar fi să facem puţină curăţenie în sufletele noastre?
Aşadar, elimin toate credinţele false şi limitative care au generat frică, începând din pruncie şi până acum. Şi cum le elimin? Prin amintire. Mi le reamintesc, le retrăiesc şi apoi le pun în balanţă, până ce emoţia distructivă colapsează şi se dizolvă mai repede sau mai târziu. Amintirile, chiar dacă vor rămâne, nu vor mai avea putere emoţională după ce conflictul sau trauma acelei amintiri sufleteşti se aplatizează prin înţelegere dincolo de simţuri, prin iertare, prin conştientizare, prin iubire.
Elimin convingerile vechi cu care mă identificam înainte precum :
„nu sunt în stare de nimic”, „nu pot”, „nu am voie”, „nu mă duce capul”, „nu ştiu mare lucru”, „nu mă pot compara cu x sau y”, „sunt un mare păcătos, rob şi nevrednic”, „viaţa e o cruce”, „suferinţa e mântuitoare”, „am o karmă grea de dus”, „doamne ajută” (afirmaţie spusă pe pilot automat), „nu pot ajunge la un nivel superior”, „ nu merit ceva mai bun”, „nimeni nu se uită la mine”, „sunt prea gras(ă), prea incult(ă), prea urât(ă) ca să îmi găsesc jumătatea”, "sunt predestinat şi nu am drept divin într-o anumită privinţă", "m-am născut ghinionist”, „orice bărbat e un potenţial abuzator”, „orice femeie e materialistă”, „viaţa e o luptă continuă”, „sunt dator cu o moarte”, „am nevoie de o minune”, „dumnezeu mă pedepseşte”, „am căzut în ispită”, „nu sunt vrednic de...” şi lista poate continua.
Înlocuiesc aceste false convingeri limitative cu altele prin care mă susţin, precum: „sunt minunat, magnific, genial”, „sunt bucuros şi plin de viaţă”, „iubesc viaţa, iubesc oamenii, mă iubesc pe mine însumi”, „sunt un potenţial dumnezeu care abia aşteaptă să fie trezit din somn”, „sunt mereu recunoscător pentru faptul că am venit să experimentez această viaţă”, "oricând îmi pot stabili noi linii de destin în funcţie de alegerile mele", „toate oportunităţile de a mă depăşi îmi sunt deschise”, „sunt capabil de lucruri măreţe”, „am voie să experimentez orice, atâta timp cât nu îmi calc pe sufletul meu şi al celorlalţi”, „mă susţin prin ceea ce sunt”(nu prin ceea ce am), „îmi canalizez atenţia doar pe ceea ce îmi ridică vibraţia”, „îmi ascult vocea sinelui care mă îndeamnă să creez şi să împărtăşesc celorlalţi creaţiile mele”, „lumea e un imens loc conştient de joacă ”...şi lista poate continua.
Îmi chem înapoi părţi din energia sufletului meu rămase ca ataşamente emoţionale lipite pe alte suflete sau pe diferite obiecte cu care am interferat şi care m-au legat emoţional de ele. Îmi reîntregesc sufletul, chemându-mi înapoi energia rămasă şi uitată în obsesii, patimi, dorinţe, frustrări, blocaje psihice, rezistenţe emoţionale, gânduri ascunse, ruşine, învinovăţire, regrete, păreri de rău, resemnări şi reprimări, care mi-au scurs sufletul de energie şi m-au sufocat de conflicte interioare, ce m-au lăsat fără putere, fără vlagă, fără curaj, fără discernământ.
Eliberez de pe sufletul meu toată energia rămasă din ataşamentele emoţionale, provenită de la alte suflete care au rămas ca amprente energetice pe sufletul meu. Le identific acum, le scot la iveală şi le eliberez total din întreaga mea fiinţă şi din întreaga mea amintire celulară afectată în urma acestui stres.
Elimin acum orice stres provenit din tendinţele de ruşine, învinovăţire, auto-pedepsire, auto-distrugere.
Elimin acum stresul acumulat din conflictele interioare prin care mi-am reprimat nevoia de a fi eu însumi.
Elimin acum orice stres care mi-a afectat viaţa şi alegerile din liberul meu arbitru, provenit în urma condiţionărilor religioase, a spovedaniilor, a tendinţei false de învinovăţire în faţa preoţilor şi a duhovnicilor. Eliberez acum acest stres din toată fiinţa mea, astfel încât mă iert şi mă dezleg pe mine însumi, îi iert şi pe ei şi îi dezleg!
Elimin acum stresul acumulat în urma jurămintelor de sărăcie, de castitate, de fidelitate, de iubire pe viaţă.(iubirea nu are nevoie de condiţionări şi jurăminte)
Elimin stresul provenit din jignirile adresate mie sau pe care eu le-am adresat altora, osândiri, blesteme, ameninţări.
Elimin acum stresul care mi-a fost indus sau pe care l-am indus în urma momentelor când s-a râs de mine, când am fost umilit, batjocorit, certat, abuzat(ă) fizic sau psihic.
Elimin stresul acumulat în urma plânsetelor, oftărilor şi a lacrimilor, provenit din dezamăgiri, înşelări, iubiri trădate şi inimi frânte.
Elimin acum stresul acumulat din amintirile dureroase, rănile sufleteşti, depresii şi angoase.
Elimin acum stresul indus din imagini sau sunete de frecvenţă joasă care mi-au provocat răni sufleteşti şi stări suferinde.
Elimin stresul adunat în urma relaţiilor traumatizante trecute, toate rănile şi traumele adunate în suflet ca amprente energetice se dizolvă acum.
Elimin blocajele energetice acumulate în urma convingerilor induse din superstiţii, prin care poate mi s-a indus un tipar emoţional negativ pentru toată viaţa.
Îmi înlocuiesc acum şi pornirile rebele, de răzvrătire şi de judecată împotriva anumitor persoane sau instituţii ca: politicieni, organe de control, poliţie, armată, biserici, colegi, şefi, preoţi, maeştri, profesori, de pe urma cărora poate am avut de suferit. Mă deschid acum şi în faţa lor, prin iertare, acceptare, mulţumire şi recunoştinţă!
Mă identific acum doar cu starea copilului lăuntric, dornic de viaţă, de bucurie, de experimentare, de curiozitate, de cunoaştere. Las puritatea copilului din mine să se manifeste liber şi necondiţionat.
Las originalitatea mea să se exprime în felul său unic, împărtăşind-o tuturor celor receptivi la ea. Mă deschid în faţa inspiraţiei sinelui divin, las creaţiile să se se materializeze simplu, natural, firesc.
Îmi dau voie cu adevărat acum, să fiu eu însumi, aşa cum sunt, aşa cum simt, aşa cum gândesc. Las şi pe ceilalţi oameni liberi, fără a încerca să schimb pe cineva, fără a avea vreo pretenţie de la careva, fără a avea vreun interes ascuns. Le respect întru totul liberul arbitru şi propriile lor alegeri.
Acesta e noul botez al sufletului, scos din cristelniţa lacrimilor şi a condiţionărilor, şi rebotezat în cristelniţa libertăţii şi a bucuriei!
 Facebook-Cristi Ciorcila-19.03.2016
preluat de pe saitul http://eulinterior.blogspot.ro/search/label/Afirmatii

07 mai, 2018

mama


"Scrisoare pentru mama"

Au trecut ani peste bratele tale ce m-au purtat cu drag
Si-ti vad privirea MAMA ce ma asteapta-n prag
Se vad atatea temeri si sperante in ochii tai senini ca zarea>
Dar mai ales vad multa RABDARE....adanca cum e marea..
Dealungul anilor sa te-nteleg mereu am incercat
Dar in locul tau, niciodata nu m-am asezat
Si incercand sa te-nteleg eu am uitat ceva
Am uitat sa te pretuiesc asa cum se merita.
Nefiind copil cuminte, pe fata ta mamico
am pus rid dupa rid si le-am brazdat asa,
nu numai pe fata ta, CHIAR SI IN  INIMA TA
Acum cand ai trecut prin viata
Imi vad  capodopera trista de pe frumoasa fata ta.
Acum si eu sunt mama ...acum te inteleg
Si-mi este teama ca tot ce-am facut mi se va face.
Trist este ca...nu mai pot intoarce TIMPUL
Dar........pot sa indulcesc ce ne-a mai ramas.
MULTUMESC IUBITA MAMA!!!!


DE CE TIPA OAMENII UNII LA ALTII

Nick Vujicic 

DE CE TIPA OAMENII UNII LA ALTII
 
  "Intr-o zi,un intelept din India  puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
  -De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
  -Tipam deoarece ne pierdem calmul,zise unul dintre  ei.
  -Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e  chiar langa tine? inreba din nou inteleptul
  -Pai,tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne  aude,incerca un alt discipol.
  Maestrul intreba din nou:
  -Totusi,nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce  joasa?
  Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi  pe intelept. Atunci el ii lamuri:
  -Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem  suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se  cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a  acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se  poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu  atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai  mari.    Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua  fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc  incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte  apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai  vorbesc,doar soptesc,murmura. Iar atunci cand iubirea e si
 mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge  doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se  petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au  inimile apropiate.
  In final,inteleptul concluziona, zicand:
  -Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa  se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa  va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care  distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor  mai gasi drumul de intoarcere."                                           
Mahatma Ghandi
 
                                         .


Aniversare in apus




Media 10 din 4 voturi

Media 10 din 4 voturi
   Fiecare poartă" lumea sa în propria-i inimă

sursa: https://www.resursecrestine.ro/editoriale/56893/aniversare-%C3%AEn-apus
După  ce şi-a golit buzunarele de tot ce-a avut mai bun, toamna, ministrul roadelor, tocmai când să dea colţul vremii celei aspre, cade între ,,tâlhari”.
      Jefuită de hainele acum uzate, dar care odinioară erau invidiate prin saloanele naturii, distinsa ,,doamnă” renunţă la sine şi la orice speranţă de a supravieţui. Îmbolnăvită de elegie, se aruncă în ultimul gest sinucigaş. Trimite milioane şi milioane de scrisori, acele frunze ruginii, prin care le spune oamenilor şi oricărei făpturi că-i pare rău că pleacă.
      Câteva din acele mesaje legănate de vânt pătrunseră prin fereastra întredeschisă şi căzură pe o pătura uzată. Sub ea, un bătrân albit de cei optzeci de ani era făcut prizonier de o boală ce l-a legat de aproape un an de pat.
      Când mai facem o partidă de şah, maestre? Îl întrebă doctorul pe vechiul lui pacient, în timp ce îşi strângea stetoscopul şi aparatul de tensiune în geanta lui cea veche, de aceeaşi vârstă cu el.
      Un zâmbet discret şi puţin ironic a însemnat răspunsul celui înfrăţit cu frunzele venite în vizită.
      -Nu mă îndoiesc că o să faci o mutare bună. Nu-i aşa? Ne mai vedem noi, dar până atunci, gânduri bune, Paul.
      Clara îl conduse până la poartă. Îi era frică să-l întrebe. Ochii ei l-au fixat îndelung, obligându-l să spună adevărul. Doctorul tuşi de două ori, oarecum jenat de ceea ce urma să spună.
      -Poate chiar azi, doamnă. Îmi pare rău. Nu cred că mai rezistă. Plămânii lui sunt atinşi de duşmani din toate părţile. Şi nimeni nu le poate ţine piept. Îmi pare rău.
      Bătrâna se prinse de gard, ca să fie sigură că nu cade. Deci sosise momentul. Se întoarse în casă clătinându-se. Trecuseră cincizeci şi cinci de ani de călătorie împreună şi au decis ca traseul vieţii de cămin să-l facă până la capăt.
      -Să-ţi aduc puţină apă, Paul?îl întrebă ea, uitându-se la mişcarea pleoapelor, acele semnale care spuneau da sau nu. Bine, îţi aduc imediat.
      Îi puse un furtunaş în pahar şi capătul liber i-l strecură  între buzele livide. Sorbi puţină apă, apoi întoarse capul într-o parte, refuzând-o.
      Adună  frunzele de pe pătură şi le aşeză lângă pahar.
      -Am ajuns ca frunzele astea, Paul. Uite, asta mai ascuţită şi mai zimţată sunt eu, că toată viaţa mi-au plăcut amănuntele şi, de ce să nu recunosc, adesea te tocam la cap, te mai înţepam şi te cicăleam până îmi ieşea mie treaba. Apoi, îmi părea rău. Ce mi-a plăcut la tine e că nu mi-ai stricat ,,zimţii” felului  meu de a fi. M-ai înţeles şi gata. Când tăceai îndelung şi intrai în ,,bârlogul” tău de muţenie, îmi dădeam seama că nu-ţi convine şi nu insistam prea tare. Mi-a trebuit ceva timp ca să te înţeleg şi să nu te scot din ,,vizuină” atunci când nu erai de aceeaşi părere.
      Da, când tuşeai de două-trei ori, înţelegeam că treaba o să meargă. A început să-mi placă tusea ta, Paul. Şi uite, asta eşti tu. Ca frunza asta mare şi rotundă, cu adânciturile astea, de parcă o omidă a ros adânc în frunză. Asta eşti tu, aşa domol şi tăcut, nu atât de zburdalnic ca mine. Tu aveai o grămadă de timp, iar mie nu îmi ajungea nici noaptea să-mi termin treaba. Uneori mă supăram pe tine că nu te consumai ca mine. ,,Lasă că mai e şi mâine zi”, spuneai.
      Au trecut cincizeci şi cinci de ani de când ne-am luat şi ne-am cam potrivit amândoi.
      Ce n-aveam eu îmi dădeai tu şi ce n-aveai tu îţi dădeam eu. Adică eu te puneam pe jar să prindem viteză în unele planuri, iar tu mă domoleai şi aduceai chibzuinţă când o mai luam pe ,,arătură”.
      Ce repede trece timpul, Paul. După socoteala mea, mi-ar trebui încă o căsnicie de cincizeci şi cinci de ani să te cunosc mai bine şi să mai facem câteva treburi pe care nu mie le-ai terminat. De exemplu, clanţele de la uşi. Tot nu se închid bine. Şi o bucătărie de vară. Ştii cât mi-am dorit.
      Ţi-aduci aminte când mi-ai aruncat pantofii în lacul Herăstrău? Îi aveam de trei ani şi-mi plăceau, chiar dacă se dezlipiseră. Ştiu că m-ai ameninţat tu că mi-i arunci, dar n-am crezut. Atunci m-ai scos din pepeni. Cum să merg în picioarele goale acasă? Ai spus că mă duci în braţe. Ce te-am mai certat! Apoi ai scos din sacoşa ta o pereche de pantofi noi, pe care-i ochisem eu într-o vitrină, dar care mi s-au părut cam scumpi. Am regretat toate cuvintele pe care ţi le-am spus. Aveai stilul tău de a face cadouri, în momentele cele mai prielnice.  Ai fost omul marilor surprize, Paul.
      Vrei să-ţi mai pun muzică? Un Medelsohn sau un Bach? Ştiu că amândoi îţi plac. Hai să începem cu Bach. Nu-l dau tare, că vreau să mai trăncănesc puţin. Doar mă cunoşti. Uite, stau lângă tine, aici, pe marginea patului. Cum să uit felicitările pe care mi le puneai sub pernă de ziua mea de naştere? Îţi plăcea să nu te repeţi. Mi-aduc aminte de una căreia nu i-am uitat textul. Spunea aşa: ,,Fac din ochii mei o lacrimă mare de bucurie, în care să-ţi scalzi visele; fac din nasul meu un tobogan pe care să te dai când vrei să te joci; fac din buzele mele povestirea cea mai frumoasă, cu care să te sărut dimineaţa şi seara; fac din urechile mele radarul cel mai fin cu care să-ţi aleg melodiile dragostei mele; fac din inima mea o puşcărie în care să te închid în ea pe veci, căci îmi eşti dragă, Clara”. Chestia cu puşcăria m-a data gata. Ai fost omul cuvintelor frumoase, Paul.
      Să-ţi mai dau puţină apă. Nu? Cum vrei tu. Respiri greu, Paul? Nu te grăbi să pleci. Am atâtea lucruri să îţi spun. Întotdeauna eu am avut mai multe să-ţi spun. Dacă aşa a făcut-o Dumnezeu pe femeie! Parcă ţi-ai mai revenit. Auzi, Paul, unde ai pus actele casei şi actele noastre de naştere şi căsătorie?
      Ochii bătrânului se întoarseră cu greu spre servanta din colţul dormitorului.
      Să  ştii că acolo sunt, pricepu Clara. Ce mă fac eu, că tu le ştiai pe toate unde sunt. Îţi aminteşti ce figură mi-ai făcut acum douăzeci şi cinci de ani cu florile? Şi ţie îţi vine să râzi.
        Mi-aduc aminte că mi-ai adus un buchet de nemuritoare, şi în mijlocul buchetului, un trandafir. Mi-ai spus că, pentru a păstra trandafirul cât mai mult, să pun în vază un amestec de oţet, ulei şi spirt. Ciudată reţetă! Dar am zis că bărbatul meu e înţelpt şi nu trebuie să-l contrazic. Mai ales că mi-ai spus-o foarte serios. A trecut o lună, au trecut două luni, trei luni şi trandafirul nu se mai veştejea. Am dat reţeta asta mai multor prietene, dar trandafirii lor s-au ofilit mai repede decât dacă ar fi fost în apă. Ziceai că este o ştiinţă de cum să combini cele trei lichide. Ştii că te-am crezut? Ca să constat, păcătos ce eşti, că trandafirul era artificial. Ai fost pus pe şotii mereu. Dar flori îţi plăcea să-mi aduci. Ai fost un romantic uriaş, Paul.
      Când mă mai înfuriam pe tine, atunci când nu-mi convenea ce făceai, puneai melodia: ,,Eşti pacea mea” şi mă domoleai pe loc. Doamne, ce distrat mai erai, Paul!
      Să  pleci tu la serviciu în papuci şi să nu-ţi dai seama decât târziu, după ce ţi-ai terminat orele? Ce-or fi zis elevii când te-au văzut? De fapt, ţi-au făcut şi o poezie pe chestia asta.
      Sau când te-ai grăbit şi ai uitat să-ţi dai jos şorţul de bucătărie, atunci când m-ai ajutat la zacuscă. Ai luat pardesiul peste el şi ai fugit, că aveai un consiliu profesoral. Ce-au mai râs colegii! Să mă faci de râs, Paul, nu alta! Nu ţi-a mers porecla de ,,Şorţ” mult timp în şcoală?
      Mai ţii minte când am stat la pat trei luni, anchilozată de reumatism? Ai călcat, ai spălat ca o gospodină veritabilă. Şi ce mâncare făceai! Stăteai toată ziua cu cartea de bucate în mână, de ziceai că vrei s-o pui în versuri. M-am cam îngrijorat atunci. Într-o zi, mi-ai promis că-mi faci un fel de mâncare pe care nici un bucătar vestit nu l-a făcut şi nu-l va face. Auzi, să-mi faci tu ardei umpluţi cu…mămăligă! Ai fost un gospodar pe cinste, Paul.
      Parcă  eram în ’85. După Şcoala de Sabat, tu te-ai dus în faţa bisericii şi ai spus comunităţii că ai primit un dar de la Dumnezeu care te-a îmbogăţit pentru veşnicie şi că merită să-l cunoască toţi. Întreaga adunare aştepta să le descoperi darul. Aveai o cutie lungă în mână şi toţi credeau că darul este acolo. M-ai chemat lângă tine şi ai deschis cutia. Din ea ai scos un buchet de crizanteme albe, de parcă erau din Eden. Ai spus bisericii că darul cel mai minunat eram eu, şi nu florile, şi ai citit textul din Proverbe 31, 10-31. Atunci împlinisem patruzeci de ani de la nunta noastră. Ai fost un om al evenimentelor fericite, Paul.
      Aveai stilul tău de a face din întâmplările nedorite ocazii ale credinţei. Când făceam studiul biblic împreună, ne pierdeam în discuţii de parcă picioarele noastre nu mai atingeau pământul. Îmi spuneai că bucătăria de vară mi-o faci în cer. Ne regăseam mai uniţi în fericita noastră speranţă. Cum de v-aţi înţeles, tu şi fiică-ta, să-mi faceţi figura cu scrisoarea aceea din America? Nu m-am îndoit o clipă. Auzi tu, să-mi scrie mie o rudă din partea mamei că-mi lasă moştenire o fabrică de alimente sănătoase şi două vile, cu două maşini aproape de noi. Şi ce vise şi ce pregătiri începusem să-mi fac! M-aţi lăsat două săptămâni să plutesc în fericire, ca apoi să-mi spuneţi că era o farsă. Să vă fie ruşine, negustorilor de poveşti! Aţi fost drăguţi. Mi-ai colorat viaţa, Paul, şi n-am dus lipsă de prospeţime şi varietate. Vrei să-ţi citesc psalmul tău preferat? Psalmul 23. Ai făcut şi muzica la psalmul ăsta, aşa de mult ţi-a plăcut. Respiri greu, Paul? Mai stai puţin. Să termin psalmul. Dar cum de am uitat! Azi e ziua ta, Paul. Împlineşti optzeci de ani. La mulţi ani, iubitul meu.
      A urmat o respiraţie adâncă şi ochii lui nu au mai clipit.
      -Ţi-am spus doar să nu pleci, Paul. Până ne vedem din nou, somn uşor.
      Clara îşi lipi fruntea de pieptul lui şi, printre suspine, spuse: Iubitule, când vom fi acolo, împreună, să nu uiţi de bucătăria de vară.

Nota echipei resursecrestine.ro: Am decis prezentarea acestui editorial pentru ca tot mai multe familii tinere uita ce inseamna dragostea adevarata, dupa cateva luni de la nunta. Multi promit mult la inceput insa cand vine vorba de sacrificiu parca promisiunile sunt uitate in intregime. Credem ca istorioara de mai sus e o motivatie, stiti de ce? Pentru ca multi ne-am dori un asemenea final, insa intrebarea este: cati am dori sa traim in asa fel incat sa avem parte de-un sfarsit atat de frumos?
După  ce şi-a golit buzunarele de tot ce-a avut mai bun, toamna, ministrul roadelor, tocmai când să dea colţul vremii celei aspre, cade între ,,tâlhari”.
      Jefuită de hainele acum uzate, dar care odinioară erau invidiate prin saloanele naturii, distinsa ,,doamnă” renunţă la sine şi la orice speranţă de a supravieţui. Îmbolnăvită de elegie, se aruncă în ultimul gest sinucigaş. Trimite milioane şi milioane de scrisori, acele frunze ruginii, prin care le spune oamenilor şi oricărei făpturi că-i pare rău că pleacă.
      Câteva din acele mesaje legănate de vânt pătrunseră prin fereastra întredeschisă şi căzură pe o pătura uzată. Sub ea, un bătrân albit de cei optzeci de ani era făcut prizonier de o boală ce l-a legat de aproape un an de pat.
      Când mai facem o partidă de şah, maestre? Îl întrebă doctorul pe vechiul lui pacient, în timp ce îşi strângea stetoscopul şi aparatul de tensiune în geanta lui cea veche, de aceeaşi vârstă cu el.
      Un zâmbet discret şi puţin ironic a însemnat răspunsul celui înfrăţit cu frunzele venite în vizită.
      -Nu mă îndoiesc că o să faci o mutare bună. Nu-i aşa? Ne mai vedem noi, dar până atunci, gânduri bune, Paul.
      Clara îl conduse până la poartă. Îi era frică să-l întrebe. Ochii ei l-au fixat îndelung, obligându-l să spună adevărul. Doctorul tuşi de două ori, oarecum jenat de ceea ce urma să spună.
      -Poate chiar azi, doamnă. Îmi pare rău. Nu cred că mai rezistă. Plămânii lui sunt atinşi de duşmani din toate părţile. Şi nimeni nu le poate ţine piept. Îmi pare rău.
      Bătrâna se prinse de gard, ca să fie sigură că nu cade. Deci sosise momentul. Se întoarse în casă clătinându-se. Trecuseră cincizeci şi cinci de ani de călătorie împreună şi au decis ca traseul vieţii de cămin să-l facă până la capăt.
      -Să-ţi aduc puţină apă, Paul?îl întrebă ea, uitându-se la mişcarea pleoapelor, acele semnale care spuneau da sau nu. Bine, îţi aduc imediat.
      Îi puse un furtunaş în pahar şi capătul liber i-l strecură  între buzele livide. Sorbi puţină apă, apoi întoarse capul într-o parte, refuzând-o.
      Adună  frunzele de pe pătură şi le aşeză lângă pahar.
      -Am ajuns ca frunzele astea, Paul. Uite, asta mai ascuţită şi mai zimţată sunt eu, că toată viaţa mi-au plăcut amănuntele şi, de ce să nu recunosc, adesea te tocam la cap, te mai înţepam şi te cicăleam până îmi ieşea mie treaba. Apoi, îmi părea rău. Ce mi-a plăcut la tine e că nu mi-ai stricat ,,zimţii” felului  meu de a fi. M-ai înţeles şi gata. Când tăceai îndelung şi intrai în ,,bârlogul” tău de muţenie, îmi dădeam seama că nu-ţi convine şi nu insistam prea tare. Mi-a trebuit ceva timp ca să te înţeleg şi să nu te scot din ,,vizuină” atunci când nu erai de aceeaşi părere.
      Da, când tuşeai de două-trei ori, înţelegeam că treaba o să meargă. A început să-mi placă tusea ta, Paul. Şi uite, asta eşti tu. Ca frunza asta mare şi rotundă, cu adânciturile astea, de parcă o omidă a ros adânc în frunză. Asta eşti tu, aşa domol şi tăcut, nu atât de zburdalnic ca mine. Tu aveai o grămadă de timp, iar mie nu îmi ajungea nici noaptea să-mi termin treaba. Uneori mă supăram pe tine că nu te consumai ca mine. ,,Lasă că mai e şi mâine zi”, spuneai.
      Au trecut cincizeci şi cinci de ani de când ne-am luat şi ne-am cam potrivit amândoi.
      Ce n-aveam eu îmi dădeai tu şi ce n-aveai tu îţi dădeam eu. Adică eu te puneam pe jar să prindem viteză în unele planuri, iar tu mă domoleai şi aduceai chibzuinţă când o mai luam pe ,,arătură”.
      Ce repede trece timpul, Paul. După socoteala mea, mi-ar trebui încă o căsnicie de cincizeci şi cinci de ani să te cunosc mai bine şi să mai facem câteva treburi pe care nu mie le-ai terminat. De exemplu, clanţele de la uşi. Tot nu se închid bine. Şi o bucătărie de vară. Ştii cât mi-am dorit.
      Ţi-aduci aminte când mi-ai aruncat pantofii în lacul Herăstrău? Îi aveam de trei ani şi-mi plăceau, chiar dacă se dezlipiseră. Ştiu că m-ai ameninţat tu că mi-i arunci, dar n-am crezut. Atunci m-ai scos din pepeni. Cum să merg în picioarele goale acasă? Ai spus că mă duci în braţe. Ce te-am mai certat! Apoi ai scos din sacoşa ta o pereche de pantofi noi, pe care-i ochisem eu într-o vitrină, dar care mi s-au părut cam scumpi. Am regretat toate cuvintele pe care ţi le-am spus. Aveai stilul tău de a face cadouri, în momentele cele mai prielnice.  Ai fost omul marilor surprize, Paul.
      Vrei să-ţi mai pun muzică? Un Medelsohn sau un Bach? Ştiu că amândoi îţi plac. Hai să începem cu Bach. Nu-l dau tare, că vreau să mai trăncănesc puţin. Doar mă cunoşti. Uite, stau lângă tine, aici, pe marginea patului. Cum să uit felicitările pe care mi le puneai sub pernă de ziua mea de naştere? Îţi plăcea să nu te repeţi. Mi-aduc aminte de una căreia nu i-am uitat textul. Spunea aşa: ,,Fac din ochii mei o lacrimă mare de bucurie, în care să-ţi scalzi visele; fac din nasul meu un tobogan pe care să te dai când vrei să te joci; fac din buzele mele povestirea cea mai frumoasă, cu care să te sărut dimineaţa şi seara; fac din urechile mele radarul cel mai fin cu care să-ţi aleg melodiile dragostei mele; fac din inima mea o puşcărie în care să te închid în ea pe veci, căci îmi eşti dragă, Clara”. Chestia cu puşcăria m-a data gata. Ai fost omul cuvintelor frumoase, Paul.
      Să-ţi mai dau puţină apă. Nu? Cum vrei tu. Respiri greu, Paul? Nu te grăbi să pleci. Am atâtea lucruri să îţi spun. Întotdeauna eu am avut mai multe să-ţi spun. Dacă aşa a făcut-o Dumnezeu pe femeie! Parcă ţi-ai mai revenit. Auzi, Paul, unde ai pus actele casei şi actele noastre de naştere şi căsătorie?
      Ochii bătrânului se întoarseră cu greu spre servanta din colţul dormitorului.
      Să  ştii că acolo sunt, pricepu Clara. Ce mă fac eu, că tu le ştiai pe toate unde sunt. Îţi aminteşti ce figură mi-ai făcut acum douăzeci şi cinci de ani cu florile? Şi ţie îţi vine să râzi.
        Mi-aduc aminte că mi-ai adus un buchet de nemuritoare, şi în mijlocul buchetului, un trandafir. Mi-ai spus că, pentru a păstra trandafirul cât mai mult, să pun în vază un amestec de oţet, ulei şi spirt. Ciudată reţetă! Dar am zis că bărbatul meu e înţelpt şi nu trebuie să-l contrazic. Mai ales că mi-ai spus-o foarte serios. A trecut o lună, au trecut două luni, trei luni şi trandafirul nu se mai veştejea. Am dat reţeta asta mai multor prietene, dar trandafirii lor s-au ofilit mai repede decât dacă ar fi fost în apă. Ziceai că este o ştiinţă de cum să combini cele trei lichide. Ştii că te-am crezut? Ca să constat, păcătos ce eşti, că trandafirul era artificial. Ai fost pus pe şotii mereu. Dar flori îţi plăcea să-mi aduci. Ai fost un romantic uriaş, Paul.
      Când mă mai înfuriam pe tine, atunci când nu-mi convenea ce făceai, puneai melodia: ,,Eşti pacea mea” şi mă domoleai pe loc. Doamne, ce distrat mai erai, Paul!
      Să  pleci tu la serviciu în papuci şi să nu-ţi dai seama decât târziu, după ce ţi-ai terminat orele? Ce-or fi zis elevii când te-au văzut? De fapt, ţi-au făcut şi o poezie pe chestia asta.
      Sau când te-ai grăbit şi ai uitat să-ţi dai jos şorţul de bucătărie, atunci când m-ai ajutat la zacuscă. Ai luat pardesiul peste el şi ai fugit, că aveai un consiliu profesoral. Ce-au mai râs colegii! Să mă faci de râs, Paul, nu alta! Nu ţi-a mers porecla de ,,Şorţ” mult timp în şcoală?
      Mai ţii minte când am stat la pat trei luni, anchilozată de reumatism? Ai călcat, ai spălat ca o gospodină veritabilă. Şi ce mâncare făceai! Stăteai toată ziua cu cartea de bucate în mână, de ziceai că vrei s-o pui în versuri. M-am cam îngrijorat atunci. Într-o zi, mi-ai promis că-mi faci un fel de mâncare pe care nici un bucătar vestit nu l-a făcut şi nu-l va face. Auzi, să-mi faci tu ardei umpluţi cu…mămăligă! Ai fost un gospodar pe cinste, Paul.
      Parcă  eram în ’85. După Şcoala de Sabat, tu te-ai dus în faţa bisericii şi ai spus comunităţii că ai primit un dar de la Dumnezeu care te-a îmbogăţit pentru veşnicie şi că merită să-l cunoască toţi. Întreaga adunare aştepta să le descoperi darul. Aveai o cutie lungă în mână şi toţi credeau că darul este acolo. M-ai chemat lângă tine şi ai deschis cutia. Din ea ai scos un buchet de crizanteme albe, de parcă erau din Eden. Ai spus bisericii că darul cel mai minunat eram eu, şi nu florile, şi ai citit textul din Proverbe 31, 10-31. Atunci împlinisem patruzeci de ani de la nunta noastră. Ai fost un om al evenimentelor fericite, Paul.
      Aveai stilul tău de a face din întâmplările nedorite ocazii ale credinţei. Când făceam studiul biblic împreună, ne pierdeam în discuţii de parcă picioarele noastre nu mai atingeau pământul. Îmi spuneai că bucătăria de vară mi-o faci în cer. Ne regăseam mai uniţi în fericita noastră speranţă. Cum de v-aţi înţeles, tu şi fiică-ta, să-mi faceţi figura cu scrisoarea aceea din America? Nu m-am îndoit o clipă. Auzi tu, să-mi scrie mie o rudă din partea mamei că-mi lasă moştenire o fabrică de alimente sănătoase şi două vile, cu două maşini aproape de noi. Şi ce vise şi ce pregătiri începusem să-mi fac! M-aţi lăsat două săptămâni să plutesc în fericire, ca apoi să-mi spuneţi că era o farsă. Să vă fie ruşine, negustorilor de poveşti! Aţi fost drăguţi. Mi-ai colorat viaţa, Paul, şi n-am dus lipsă de prospeţime şi varietate. Vrei să-ţi citesc psalmul tău preferat? Psalmul 23. Ai făcut şi muzica la psalmul ăsta, aşa de mult ţi-a plăcut. Respiri greu, Paul? Mai stai puţin. Să termin psalmul. Dar cum de am uitat! Azi e ziua ta, Paul. Împlineşti optzeci de ani. La mulţi ani, iubitul meu.
      A urmat o respiraţie adâncă şi ochii lui nu au mai clipit.
      -Ţi-am spus doar să nu pleci, Paul. Până ne vedem din nou, somn uşor.
      Clara îşi lipi fruntea de pieptul lui şi, printre suspine, spuse: Iubitule, când vom fi acolo, împreună, să nu uiţi de bucătăria de vară.

Nota echipei resursecrestine.ro: Am decis prezentarea acestui editorial pentru ca tot mai multe familii tinere uita ce inseamna dragostea adevarata, dupa cateva luni de la nunta. Multi promit mult la inceput insa cand vine vorba de sacrificiu parca promisiunile sunt uitate in intregime. Credem ca istorioara de mai sus e o motivatie, stiti de ce? Pentru ca multi ne-am dori un asemenea final, insa intrebarea este: cati am dori sa traim in asa fel incat sa avem parte de-un sfarsit atat de frumos?

nu te mai victimiza

Sa te plangi de o situatie inseamna sa te victimizezi. Retrage-te din orice situatie care nu iti face bine, schimb-o sau accept-o. Orice altceva e nebunie." Eckhart Tolle

Bunastarea fizica, mentala si spirituala a ta ar trebui sa fie principalul tau scop in aceasta viata. Asigura-te ca actiunile tale contribuie la asta. Timpul nu iti rezolva problemele, el trece, sta sau probabil ca nici nu exista.

29 martie, 2018

aSUMAREA RESPONABILITATII

Transformarea ta si schimbarea vietii tale vor incepe in momentul in care nu vei mai astepta salvatori, ci iti vei asuma tu responsabilitatea pentru tot ceea ce esti si traiesti.
Indiferent de copilaria pe care ai avut-o, acum esti adult si este doar responsabilitatea ta sa te vindeci, sa te maturizezi si sa iti oferi ceea ce parintii tai nu au putut sa iti ofere.
Indiferent de relatia in care esti, este doar alegerea ta ceea ce accepti de la partenerul tau. Daca nu esti implinit sau poate chiar suferi si esti nefericit, este doar responsabilitatea ta sa iei alte decizii si sa faci alte alegeri. Pierzi timp si energie victimizandu-te sau asteptand ca partenerul tau sa se schimbe ca sa te faca pe tine fericit. Pe langa faptul ca nimeni nu are nicio obligatie sa fie intr-un anume fel ca sa te multumeasca pe tine, nu are niciun sens sa astepti sa fii salvat din relatia pe care tu ti-ai ales-o. Daca s-a dovedit a nu fi una constructiva, da-ti o noua sansa si nu mai bate la usi care vor ramane mereu inchise.
Lamentarea, victimizarea, suferinta sunt doar alegerea ta. In loc sa iti plangi de mila mai bine preia controlul asupra vietii tale si fa tu schimbarile pe care ti le doresti.
Ursula Sandner