Stewardesa
10.000 de metri ....
Bing-bang, bing-bang – iată sunetul pe care-l aștept.
Viața
mea se rezumă la așteptarea unui sunet idiot. Îmi petrec viața la
10.000 de metri și trebuie să înghit toate prostiile pasagerilor.
Obligația mea profesională este ca să accept totul, cu zâmbetul pe buze.
La zborul trecut am avut o pereche de gemeni care au plâns non-stop,
timp de 7 ore. Sunt convinsă că au adormit imediat după aterizare și, în
următoarele două zile, nu se vor trezi decât ca să mănânce.
Bing-bang,
bing-bang, sunetul se repetă enervant. Trebuie să mă duc la 23B să văd
ce vrea. Dumnezeule, nici măcar nu am decolat bine și sunt chemată. E
clar, voi avea o zi grea. Gândurile îmi zboară în așteptarea semnalului
de la pilot, că decolarea s-a încheiat. Acum sunt supărată, problemele
au început să apară odată cu vizita mamei mele la spital, pentru
controlul anual. Îmi aduc aminte cum o luam de mână și… bing-bang,
bing-bang. Astăzi sunetul ăsta o să mă omoare, 23B nu are pic de
răbdare.
Mă
uit la colega mea, care-mi face semn că pot să plec. Pilotul a terminat
decolarea și a dat semnalul. Mă ridic, îmi aranjez fusta și cu mâna
dreaptă îmi netezesc o cută impercetibilă a gulerului. Cu zâmbetul
profesional pe figură, dau perdeluța la o parte și pășesc la clasa
întâi. Ochii scanează rapid persoanele de aici. Unul, doi, trei oameni
de afaceri, care-și scot laptopurile, un bărbat între două vârste ce se
pregătește să citească o carte și o familie cu doi copii.
Mama
copiilor îmi zâmbește sincer. Primesc cu multă bucurie zâmbetul ei și o
întreb dacă dorește ceva. Îmi răspunde că nu. Până acum stăm bine, la
clasa întâi n-o să fie probleme. Mai sunt și câteva locuri libere.
Îmi
continui drumul pe culoar și mă îndrept grăbită spre 23B. Cum o zăresc,
îmi dau seama că este exact persoana care aduce necazurile. Tânără,
înfumurată, crede că le știe pe toate și că i se cuvine orice. În mintea
ei, toți oamenii de pe Pământ s-au născut și trăiesc numai ca să-i facă
ei pe plac. Din păcate, eu chiar va trebui s-o mulțumesc.
- Vreau să mă mutați de pe acest loc spune ea cu un glas pițigăiat.
Respir adânc si o întreb zâmbind:
- De ce doamnă? Care este problema?
- Nu vezi că m-ați așezat lângă un negru? Crezi că pot suporta asta, tot zborul?
Uuupss!
Problemă rasială, îmi spun în mintea mea. Arunc o privire către
ceilalți pasageri și văd că toate privirile sunt ațintite asupra mea.
Toți așteaptă răspunsul meu. Mi-e greu să spun ceva, mă uit la bărbătul
de culoare de lângă ea și-l văd cum se uită șocat la mine, fără să
îndrăznească să spună ceva. Hainele îngrijite și privirea inteligentă
trădează un intelectual ce pare a merge la o conferință.
- Voi căuta să văd ce pot face, doamnă, îi răspund femeii, zâmbind.
Mă
duc până în spatele avionului. Este aşa cum am bănuit. La “economic”
toate locurile sunt ocupate. Știam asta, dar trebuia să mă conving. Simt
în ceafă privirile a zeci de oameni. Toți sunt curioși să vadă cum se
va dezamorsa situația aceasta tensionată. Ajung din nou la 23B.
-
Stimată doamnă, după cum am bănuit, avionul este plin… și fac o pauză,
în care o privesc și o văd cum stă gata să explodeze de revoltă și de
scârbă … singurele locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui să am
acceptul căpitanului, pentru a putea muta o persoană la clasa întâi.
Dintr-o dată, o văd cum ia o față victorioasă și întâmpină toate privirile dezaprobatoare, cu un aer de superioritate.
Toți
pasagerii mă privesc supărați. Toți se așteptau de la mine să o pun la
punct, pe această femeie. Nu pot să stau să le explic că nu am voie să
mă cert cu pasagerii și că nu aş fi făcut decât să pornesc o ceartă
inutilă.
Ajung la căpitan și-l întreb dacă pot muta o persoană de la “economic”, la “business”, din motive rasiale.
Căpitanul îmi spune să procedez cum cred eu de cuviință, ca să rezolv situația.
Cuvintele
lui “am încredere în tine, știu că te vei descurca minunat” mi-au adus
un zâmbet pe buze. Deja mă simt mai bine și acum pot gestiona orice
situație dificilă.
Cu acordul căpitanului, mă întorc la femeia isterică. Acum zâmbesc din toată inima și încep să vorbesc:
- Stimată doamnă, căpitanul a fost de acord. Nimeni nu este obligat să stea lângă o persoană dezagreabilă.
Un murmur de nemulțumire s-a auzit în tot avionul. Femeia jubila. Negrul tăcea.
Am lăsat murmurul să se stingă și, exact când femeia începea să-și strângă lucrurile, am continuat:
-
Domnule… aţi fi aşa de amabil să mă urmaţi la clasa I? În numele
întregii noastre companii, pilotul vă cere scuze pentru faptul că aţi
fost pus în situaţia de a avea lângă dumneavoastră o persoană atât de
neplăcută.
Dintr-o
dată, am fost luată prin surprindere de zeci de aplauze și țipete de
bucurie din întregul avion. Toată lumea se bucura alături de negrul,
căruia îi zărisem lacrimi în ochi.
întâmplare adevărată, petrecută pe data de
14 octombrie 1998
Ulterior, compania aeriană le-a transmis următorul mesaj, angajaților săi:
“Este posibil ca oamenii să uite ceea ce le-ai spus.
Este posibil ca oamenii să uite ce ai făcut pentru ei.
Însă nu vor uita niciodată felul în care i-ai făcut să se simtă.”
